Daca privesti cu atenție în jurul tău vei vedea ca fiecare persoana pe care o întâlnești are propriile cicatrici. Este ușor sa ne prefacem ca nu exista ,dar cu totii stim ca ele sunt acolo.
Sa nu uiti niciodata , cicatricile tale sunt un semn al puternii, al fortei interioare, al supravietuirii si al curajului. Cu totii avem cicatrici. Avem cicatrici de la promisiuni încălcate și egouri ranite. De la oamenii care ne-au ranit si care ne-au frant inima. Avem cicatrici care ne umbresc fericirea si care vor ramane întotdeauna acolo, amintindu-ne prin tot ce am trecut si cat de puternici suntem.
Nu iti ascunde niciodata cicatricile. Sa nu iti fie niciodata rusine cu ele. Este usor sa spui ca poti alege lucrurile pe care trebuie sa le faci, cuvintele pe care trebuie sa le spui si oamenii pe care sa îi iubesti.
Însă uneori nimic nu funcționează conform planului. Uneori lasi inima sa decidă, si bine faci. Pentru ca doar asa vei reusi sa traiesti cu adevarat. Sa simti ce înseamnă, sa iubesti din tot sufletul, sa fii rănit/ă , sa înveți lecții importante, sa te ridici de la pământ mai puternic/ă ca niciodata si sa mergi mai departe.
Aceste cicatrici sunt semne ale puterii tale. Iti arata ca nimic nu te poate pune la pamant. Ca îți poti vindeca ranile si poti merge mai departe. Ca nu iti mai este frica de nimic. Ca esti incredibil de puternic si răzbești orice obstacol.
Esti un luptător. Ai supravietuit. Ai trecut prin cele mai dificile probleme, ai mers prin cele mai puternice furtuni. Si ai trecut de ele. Poate ca încă nu ai vazut curcubeul, însă în curand acesta îți va lumina drumul.
Cicatricile sunt dovada ca poti depasi orice îți propui. Sunt amintirile tale, incorporate în suflet si în inimă .Ele sunt acolo pentru a-ți reaminti clipa de clipa că ai supravietuit celor mai dificile batalii. Si vei continua sa supravietuiesti indiferent de ce va aparea în calea ta.
CIcatricile sunt amintiri frumoase sau mai puțin frumoase care îți demonstreaza ca indiferent de ce îți va aduce ziua de maine, vei continua să mergi mai departe. Indiferent de toata durerea, de tot raul si de îngrijorarea din inima ta… vei face pas dupa pas…
“ Ceea ce îmi face inima sa bată cu putere nu este niciodata supraapreciat, ci este exact asa cum trebuie sa fie. Iar daca persoana aceasta este cea/cel care îmi face ca inima mea sa sara din piept, atunci imi este de ajuns, dragostea imi este de ajuns”.
Acestea sunt cuvintele multor oamenii care imi rasuna în cap de fiecare data cand cineva îmi spune ca iubirea nu este de ajuns într-o relatie sau căsnicie …
Te-ai gandit însă în vreun moment al existentei tale daca dragostea este o chestiune supraevaluata într-o relatie?
Eu da.
Din punctul meu de vedere dragostea nu este de ajuns, în schimb este indispensabila!
E ca la masini, nu este suficient sa ai un motor puternic, iti mai trebuie roti, benzina.. si totusi, fara motor, nu iti merge masina. Si ca sa raman pe aceeasi linie, o sa aseman dragostea cu o masina veche, dar frumoasa si fiabila, care nu se demodeaza niciodată.
La fel e și dragostea ,într-o relație sau căsnicie , dragostea merge „mana-n mana” cu respectul, o comunicare buna, sacrificiul, mici compromisuri, arta de a negocia etc.
Dar pentru a exista o relatie, toate acestea au un punct de plecare, dupa atractie, dragostea, deci putem spune ca iubirea este de ajuns pentru a începe o relatie.
Însă, pe parcurs, toate se învață , iar dragostea este cea care se simte…
Nu e de ajuns sa îi spun te iubesc daca nu pot primi toata aceasta dragoste în inima mea .
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit/a daca relația mea nu este în acord cu darul iubirii primite. Nu e de ajuns sa ma las iubit/ă daca nu sunt sigur/ă de propriile mele sentimente.Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul de a spune toate acestea si mai multe pentru a începe sa construim împreuna dincolo de întâlnire, o relație sau o căsnicie plina de viața.
Pana la urma, dragostea este „motorul” relatiei, motorul „mașinii frumoase si fiabile care nu se demodeaza niciodata”, dupa cum spuneam mai devreme .
Mi s-a intamplat de multe ori sa ma „hranesc” cu dragoste, mi s-a intamplat sa ma „hranesc” cu dragostea pe care o simteam fata de o anumita persoana, dar care nu simtea acelasi lucru si mi-am dat seama ca nu ma voi putea agata toata viata de el, nu il voi putea „zidi” langa mine pentru a-l invata sa simta ceea ce simt eu pentru el. Si am invatat ca dragostea mea nu este de ajuns pentru amandoi, oricat de multa as fi avut de oferit…
Am avut parte de respect, o comunicare perfecta, sacrificii, compromisuri, am stapanit bine arta de a negocia, dar nu exista dragoste, ceea ce a fost un paradox.
Astfel că…
Nu ar fi drept fata de noi sa ne multumim cu surogate ale fericirii, ci sa avem curajul sa cautam in continuare marea iubire, sa nu asteptam, peste ani, sa ne trezim langa un om si sa nu stim cine este.
Viata este imprevizibila, nu trebuie sa stam sa o analizam prea mult pentru ca pierdem esentialul, iar iubire poate aparea oricand.
Dragostea reciproca si sincera este de ajuns pentru a incepe o relatie! Dragostea reciproca si sincera este de ajuns si pe parcursul relatiei, pentru ca odata cu ea vine si respectul, iar celelalte „ingrediente” se pot invata!
Cand te ai pe tine, nu mai ai nimic de pierdut. Si cand realizezi ca nu ai nimic depierdut, poti ști ca ai intrat pentru prima data cu adevarat în posesia propriei tale fiinte. Si atunci ai caștigat totul. Poti pierde orice, pentru ca te ai pe tine.
E un principiu atât de simplu…
Când oamenii pe care îi iubesti sau i-ai iubit nu apreciază prezența ta, lasă-i să se obișnuiască numai decât cu absența ta. Când ei luptă să te piardă, lasă-i să câștige. Fă-ți loc printre ei și niciodată nu cerși respect și admirație din partea lor.
Ești mai puternic decât crezi și cu siguranță ai locul tău bine definit acolo unde ești apreciat cu adevărat pentru ceea ce ești tu de fapt. Oamenii predestinați să fie ai tăi, să facă parte din viața ta, niciodată nu se pierd. În cel mai rău caz o iau pe căi diferite ajungând să vă reîntâlniti la momentul potrivit.
Ține minte asta și nu mai căuta să te faci remarcat de oameni care refuză să te cunoască și în medii unde nu ești înțeles. Tinde spre a fi cu cei care cred cu adevărat în tine și în ideile tale. Crede cu tărie în potențialul tău și nu-i lăsa să-ți stopeze elanul avut.
Ridică-te mai puternic după fiecare căzătură și mulțumește pentru lecția învățată. Fii om înainte de toate. Emană curaj și încredere. Ajută prin experiența acumulată dar nu-ți dedica timpul celor care refuză să învețe la rândul lor.
Rupe bucăți din tine și oferă altora ceea ce tu ai primit la rândul tău.
Un sfat, un zâmbet și încrederea că poți mai mult decât crezi.
Mi s-a întamplat într-o zi să întalnesc o persoană, ea să se poarte impecabil, chiar excepțional după criteriile pe care mintea le folosește ca să evalueze un comportament, dar în prezența acelei persoane ,inima mea a început să o ia razna. Era o emoție atât de puternica apărută din senin, dar din care auzeam o șoaptă stranie; ”Eu îți spun că acest om este unul care te rănește”, auzeam în lăuntru, în vreme ce în afară lucrurile se petreceau invers. Sentimentul nu m-a lăsat pană ce întalnirea nu s-a epuizat.
Inima mea a stat cuminte pana la următoarea revedere, cand din nou am avut o întalnire cu aceeași persoană și realitatea exterioară s-a bătut din nou cap în cap cu durerea inimii.
Iar atunci conștiința mea mi-a spus; ”Inima ta e foarte deșteaptă;
Da, așa era!
“Mă temeam a doua oară de acest sentiment puternic și cred că inima avea sa îmi transmită un mesaj deosebit “!
Aveam în față un om care fusese rănit în ființa sa , încât îi era frică de durerea emoțională , de iubire , de schimbare , și, pentru că frica îi ghida comportamentul, riscam să mă aleg din relația cu el cu lovituri grave ”în inimă”.
Inima mi-a vorbit și a făcut-o cu atata forță încat am izbutit să mă protejez de o căzătură dureroasa într-o prăpastie emoțională, pe care inconștient , persoana aceea a deschis-o de frica de a nu pica ea însăși în abis.
Cand oamenii simt iubire, transmit o emoție capabilă să producă efecte care sfidează legile fizice. Cercetări mai noi arată că inima umană emite un camp electromagnetic de cinci mii de ori mai puternic decat cel al creierului iar asta face ca inima să fie ”conducătorul “ adevărat al vieții noastre și noi să putem simți ce simt ceilalți.
La soluția unei probleme nu ajungi cu mintea. Inima are propriul ei creier, are proprii ei neuroni și propria inteligență.
Inteligența inimii în viețile noastre poate fi recunoscută ca fiind primul impuls.
Să simți răspunsul, să simți ce-ți spune inima ta, să simți acest prim impuls și să-l urmeazi e un fel în care îți asculți inima.
Inteligența inimii este foarte puternică în viețile noastre, numai că noi n-o mai auzim sau glasul ei pare că se estompează, uneori se pierde și chiar pare că dispare. Nu-i posibilă o dispariție reală a vocii inimii, dar mintea noastră se învăluie în gandurile ei mereu carcotașe, nemulțumite și pline de agrumente așa zis logice ( în realitate le lipsește tocmai logica și adevărul) și atunci noi ne învelim cu propriile ganduri cum se învelește cerul cu nori și sfarșește prin a ascunde soarele. Soarele lucește, e acolo, pe cer, dar mintea nu-l poate vedea atata vreme cat nu se eliberează de propriile frici, dubii și suferințe construite.
Inima noastră ”știe” și ne spune ceea ce știe printr-o emoție.
Mintea ne vorbește prin ganduri, inima ne vorbește prin sentimente.
Inima nu ne vorbește prin ganduri, nu argumentează, nu se îndoiește, nu se teme, nu ne ceartă, nu ne iubește, nu e părtinioare și nu folosește logica mentală.
Ea spune spontan ”iubesc acest om , mi-e dor de aceasta persoana , vreau sa o aud , să-i scriu , lucrul asta ma face fericit/a, asta îmi doresc ,,
Iar tu simți , dor ,încântare , tristețe , nemulțumire ,bucurie, stare de bine, mulțumire, încantare, liniște, pace, blandețe, iubire.
În trăirile vieții e un ”da” al inimii, e inteligența inimii, care știe că avem nevoie de acea experiență.
Să ne ascultăm inimile ar putea fi un fel în care înțelegem că avem în interiorul nostru un reper pentru adevăr, pentru decizii corecte și pentru alegeri de viață binecuvantate. Suferim pentru că nu ne mai auzim inimile , ci ascultam mintea si orgoliul și plonjăm din eroare în eroare pentru că iversăm ordinea interioară, ar trebui să ne ascultăm inima mai mult decat mintea și să trăim după ”acest prim impuls” lăuntric, căci numai așa vom înțelege ce ne e sortit de la Dumnezeu, si astfel să avem o călăuză, care-i atat de minunat ascunsă chiar în inimile noastre.
Cum să te oprești din iubit când dragostea îți este refuzată?
Păi, nu te oprești din a iubi, ci te oprești din a vrea!
Suferința nu este din dragoste, ci din orgoliu.
Cine acceptă să nu mai bată la uși închise confirmă însăși iubirea .
Să-l iubești pe celălalt atât de mult încât să-i redai libertatea.
Dacă iubești, fă-o până la capăt, acceptă-i liberul arbitru. Așa treci peste suferință, așa nu vei mai fi un etern osândit la tristețe, ci un om nobil, fericit că a cunoscut dragostea.
Omul care iubește va fi mândru de granițele iubirii sale care nu are altă limită mai jos de cer. Nu-l mai are pe celălalt, dar se construiește pe sine. Se va hrăni nu cu celălalt, ci cu propriile înțelegeri aduse deopotrivă de dragoste și de suferință. Va zâmbi nostalgic amintirilor, fericit că s-a întâmplat și nu revoltat că s-a terminat. Iar ceilalți vor vedea și vor recunoaște expresia unui om liber și astfel dragostea va veni din nou.
Și într-o zi, va fi bine!
Altfel, omul care se zidește în suferința neîmplinirii va fi gol, absent, pierdut în reveriile trecutului.
Obsesia lui ce ar fi putut , a ceea ce a pierdut, a învinovățirii și a regretului, îl va atrage în mrejele unei suferințe ce se autoalimentează. Și va învață frica de dragoste, își va face mereu pomelnicul tuturor eșecurilor de până atunci, se va autoconvinge că dragostea e suferință și că el e pedepsit la respingere eternă. Nimeni nu vrea să joace într-o relație rolul psihologului, al salvatorului victimei, ci vrea parteneriat.
Iar tu, cel care refuzi dragostea cuiva, fii Om. Ai o putere enormă, pe care nu o înțelegi. Din propria experiența îți spun , nu te juca. Nu spune hai și apoi du-te, și apoi hai, și apoi du-te.
Respectă dragostea celuilalt precum și suferința lui și nu îți bate joc de vulnerabilitatea unui îndrăgostit. Nu-i alimenta speranța, nu-l folosi pentru avantaje, pentru că la sfârșit tu vei fi mult mai sărac decât cel care nu a avut dragostea ta. Dacă ai dat din dragoste, nu cere dreptate la final. Dreptatea a fost servită în însuși actul de a dărui. Dacă ai luat știind că nu iubești, tu însuți ești răzbunarea îndrăgostitului ,vei trăi cu conștiința propriei micimi.
Altfel spus …
Iubiţi-vă frumos.
Şi până învăţaţi să vă iubiţi şi în cuvinte, număraţi-vă bătăile inimii.
Nu e un secret că oamenii sunt diferiți. Liniștiți, blânzi, mărinimoși, inocenți, săritori la nevoie, duri, neiertători, plini de ură, zbuciumați, indiferenți…
Oamenii ascund în ei și iubire și dușmănie. Unii au mai multe suflete în ei, alții niciunul și doar puțini respiră și trăiesc cu unul singur. Unii sunt limpezi ca apa de izvor; alții, tot din apă, stau la pândă aidoma unei anaconde semi-adormite gata să atace ori de câte ori e vorba de propriile interese și orgolii.
Oamenii, deși au memorie scurtă, nu uită nimic.
Nimic din ceea ce le convine lor. Ei știu să-ți dea sfaturi cum să-ți trăiești viața. Ei te judecă și te etichetează în funcție de experiențele de care au avut parte, de (non-)valorile pe care le împărtășesc și de ceea ce vorbesc alții despre tine.
Sunt ființe, inclusiv dintre cele cu care interacționezi foarte rar, care își aduc aminte de tine și rup din timpul lor pentru a te suna, pentru a-ți scrie, pentru a-ți ura „La mulți ani!” sau pur și simplu pentru a te întreba „Ce mai faci?” Nu sunt obligați, dar o fac. Poate din respect, colegialitate, omenie sau, poate, contezi pentru ei, chiar dacă tu nu îi consideri prieteni. Într-o lume ce se grăbește mereu undeva, asemenea gesturi bucură nespus de mult.
Sunt ființe dragi cu care ai depăna ore în șir amintiri, persoane care cândva au făcut și care cumva încă fac parte din viața ta și de care îți este dor. Oameni pe care ai vrea să-i auzi, să îți vorbească ,pe care îi cauți pe străzi , în amintiri , dar aproape niciodată nu-i găsești. Deoarece ei nu vor, deoarece au ales să șteargă cu buretele tot ce i-a unit de tine până odinioară. E alegerea lor. Nu ai dreptul să-i judeci, chiar dacă ruptura s-a produs fără niciun motiv serios. Sau cel puțin așa ți se pare ție.
Orice ar fi, e bine să crezi în oameni. E bine să știi că oamenii își aduc aminte de tine și să crezi că și în mințile și în inimile lor mai curg amintiri legate de tine. E liniștitor gândul că ești păstrat în sufletul cuiva prin venele căruia curge același sânge. E bine să știi că adeseori oamenii se mint pe ei înșiși că te-au uitat , deși ești precum un foc nestins în inima lor . Cu toate că nimeni nu și-ar dori ca drumurile ce ne poartă prin labirinturile destinului să ne îndepărteze spiritual unii de alții. Dar aceasta este viața și se întâmpla !
Și totuși ….
Cum ar fi dacă uitarea n-ar mai sta la îndămâna ființei umane? Ce frumos ar fi dacă ne-am putea strânge toate amintirile plăcute într-un album pe care l-am putea răsfoi oricând am simți că ne lipsește ceva?
Cum ar fi dacă…?
Însă oamenii uită, își îngroapă trecutul, ba chiar și prezentul și viitorul.
Cu toții uităm. Cu toții renunțăm. De ce? Pentru că nu mai avem putere de a merge mai departe? Pentru că nu mai putem privi în ochi pe cineva? Pentru că încercăm să găsim vinovatul sau ne victimizăm și ne autoflagelăm? Pentru că nu mai suntem capabili să stăm de vorbă cu noi înșine? Sau poate că… ne-am uitat pe noi înșine într-un colț de suflet.
Uităm în mod selectiv și uităm în mod absolut.
Așadar …..
Dacă uitarea selectivă și voluntară poate fi benefică, uitarea totală este (auto)distrugătoare.
În ziua de azi se spune că dragostea dispare cu timpul din relații, sau se spune și că dragostea adevarata nu moare niciodată. Care să fie realitatea? Ce se întâmplă, de ce dragostea nu durează așa cum ne-am dori, o viață întreagă? Să fie oare astăzi dragostea temporară și credința în dragostea veșnică doar un vis frumos?
Sau nu mai știm cum să menținem o dragoste într-o relație, pentru că nu prețuim așa cum trebuie valoarea sa?
Există chiar și azi povești frumoase de dragoste până la adânci bătrâneți. Însă sunt atât de rare…
Astăzi dragostea în majoritatea cazurilor dispare din relații.
Pentru că, viața poate ucide dragostea. În viață lucrurile frumoase se împletesc cu cele rele.
Dar omul are tendința să acorde mai multă importanță celor rele, lăsându-se copleșit de acestea.
Relele din viață pot ucide ceea ce este bine și frumos!
Iar o dragoste poate să dispară în momentul în care omul se lasă acaparat de tot ceea ce este rău, de tot ceea ce nu merge.
Când întreaga viață îți pare a fi urâtă, stresantă, obositoare, este greu să mai prețuiești dragostea și să îi te dedici.
Când te lași stresat de toate lucrurile de zi cu zi, este greu să mai simți fericire, și ajungi să privești relația ta așa cum privești și viața: văzând doar ceea ce nu merge, doar răul…
O explicație pentru aceasta situație ar fi că curiozitatea ucide dragostea.
Există o vorbă: iarba pare întotdeauna mai verde altundeva și nu în curtea ta!
După ce trece un timp de relație, nu rareori poți să te întrebi cum ar fi cu altcineva; și pentru că imaginația este înșelătoare, poți ajunge să crezi că ar fi mai frumos cu altcineva, că ar fi mai bine cu o persoană care ți-a atras atenția și care îți place.
Ceea ce îți imaginezi este mereu mai bine decât ceea ce este!
Dacă pierd ceva rămânând în relația aceasta? – iată întrebarea ce va duce la moartea dragostei .
Un lucru este sigur dragostea nu dispare neapărat, ci se schimbă cu timpul.
Toți iubesc acea perioadă de început, când iubirea pare nețărmurită și intensă, acea perioadă care de fapt este mai mult infatuare și pasiune decât dragoste.
Cu timpul, sentimentele se schimbă, apare ceea ce este de fapt dragostea adevărată: un sentiment mai calm, dar mai puternic de afecțiune. Însă unii rămân dezamăgiți că au pierdut acea pasiune, acel entuziasm și dau cu piciorul la dragostea aceasta care li se pare prea monotonă, prea lipsită de aventură!
Din păcate, dragostea dispare pentru că se face confuzia dintre acea pasiune, dorință și infatuare a începutului și iubirea reală.
Unii oameni au pur și simplu nevoie de acele emoții intense, de acel entuziasm, de acea pasiune nebună.
Dar acestea nu pot dura, este imposibil!
Ce urmează este mai puternic și mai real , dar unii fug mereu după aventură…
În timp se schimbă și perspectiva asupra partenerului de relație, modul în care îl vezi.
O perioadă, vezi în principal trăsăturile sale atractive, ți se pare un om grozav, defectele îi le scuzi ușor și greșelile îi le ierți cu mărinimie.
Dar cu timpul, în special când apar neînțelegeri și certuri, începi să îl privești invers: defectele încep să fie primele pe care le vezi!
Acorzi mai multă importanță părților care nu-ți plac decât celor bune, care la început dominau. Și astfel ajungi să crezi că partenerul este cel care s-a schimbat, că ea sau el nu mai este aceeași persoană de care te-ai îndrăgostit.
Desi este adevărat că oamenii se mai schimbă, nu se schimbă într-atât.
Este percepția ta cea care se schimbă, îți privești cu alți ochi, mai critici, partenerul. Și ca urmare, se intensifică nemulțumirile și certurile, iar dragostea pare că a dispărut subit din relație… Însă dragostea nu dispare niciodată brusc dintr-o relație.
Sentimentul că te trezești într-o dimineață și simți deodată că nu-ți mai iubești partenerul este unul fals.
Totul se întâmplă în timp și cu voia ta.Tu ești cel sau cea care îți modifici perspectiva, care se îndepărtează, care începe să vadă mai mult lucrurile rele.
Oamenii sunt cei care ucid dragostea, căci prețuită, ea nu ar muri.
De aceea acele relații în care partenerii se iubesc încă după ani și ani împreună au ceva valoros de arătat: nici acele relații nu sunt perfecte, și în acele relații au existat multe probleme, însă cei doi au știut că dragostea trebuie să fie pe primul loc, că merită să lupți pentru a nu o pierde… pentru că este deseori mai puțin vorba despre suflete pereche și mai mult vorba despre voința și dorința de a menține o dragoste, de a menține o relație.
Căci terminând o relație pentru că apar probleme și începând o alta cu speranța că va fi mai bine, nu faci decât să fugi mereu după iubire, în loc să încerci să o păstrezi atunci când o ai!
Oamenii cred, de multe ori, ca emotiile lor nu pot fi puse la incercare, deoarece considera ca sunt niste persoane puternice, unele peste care nu poate veni niciun uragan, nimic ce ar putea sa le deranjeze liniștea. Evident, lucrurile nu stau chiar așa, deoarece sunt supusi în fiecare zi factorilor care ar putea sa le strice echilibrul emoțional.
Stabilitatea emotiilor este un subiect sensibil, la fel cum sunt și trăirile oamenilor.
Cu toții ne lovim de esecuri, de întamplari nefericite, dramatice chiar.
Mereu se întâmpla ceva în viața noastră, care sa ne strice acest echilibru emotional. Fie ne certam cu persoanele dragi noua, cele pe care le iubim, fie ne trezim cu o astfel de stare, fie ea ne este indusa mai tarziu, de oameni care doresc sa ne faca viata amara, fie au loc evenimente care ne socheaza si ne creeaza un dezechilibru emotional si asa mai departe. Exemplele sunt multe, atunci cand discutam despre oameni si stabilitatea emotiilor acestora.
Daca nu am avea emotii, am fi doar niste roboti care nu si-ar gasi niciodata linistea interioara.
Avem nevoie, din cand în cand, de astfel de dezechilibre, pentru a putea să prețuim si mai mult ceea ce avem.
Însă, tot ce putem sa ne dorim,este ca ele sa nu aiba efecte pe termen lung sau pentru totdeauna.
Pentru că….emoțiile apar, emotiile dispar.
Nu poti spune ca într-o zi esti emotiv, iar în alta zi nimic din ceea ce se va întâmpla, nu te va mișca emoțional. Sunt multe situatiile pe care le observam zi de zi si care, chiar daca nu au legatura cu noi, ne afecteaza emotional.
Nu putem trai nepasatori, nu exista nici macar un om care sa poata spune ca pe el nu îl influentează nimic si ca nimic nu contează pentru acesta.
Oricat am fi de tari, cu totii avem punctele noastre vulnerabile, unele care sunt exploatate de multe ori de catre alte persoane. Ne place sa credem ca pe noi nu ne poate misca nimic din loc, insa tocmai aceasta atitudine tradeaza faptul ca suntem niste persoane emotive in exces.
Emotivitatea nu este tocmai ceva rau, chiar si daca se regaseste in doze mai mari, fiindca acest lucru arata ca suntem oameni si inima noastra inca se afla in locul in care trebuie.
Stabilitatea emoțională a oamenilor, este influențată de multi factorii, unii dintre acestia putând sa o deranjeze in mare măsura.
Avem emotii atunci cand trebuie sa realizam ceva important, avem emotii atunci cand trebuie sa ne intalnim cu o persoana draga, avem emotii atunci cand asteptam sa se intample ceva ce ne dorim mult, avem emotii atunci cand ne trezim si ne gandim la ceva despre care ne pasa, avem emotii cand lucrurile nu mai depind de noi, avem emotii de cand ne nastem si pana murim.
Conteaza insa modul in care interpretam aceste emotii , și ce conceptii avem noi despre viata si despre propria persoana.
Pentru că , cu totii avem sentimente, emotii si framantari. Este insa important in ce masura si in ce maniera le permitem sa ne afecteze viata, activitatea, gandirea si capacitatea de a lua decizii.
Aceasta trasatura de personalitate da o nota definitorie lumii noastre interioare, ne defineste felul de a fi, de a actiona, reactiona si relationa in ochii celorlalti si isi pune amprenta pe intreaga noastra viata si pe rezultatele muncii noastre.
Iar cei care vor lucra asupra propriei persoane nelăsându-se pradă emoţiilor şi gândind constructiv vor avea o surpriză: vor constata că viaţa nu le oferă încercări mai mari decât posibilităţile acestora de a face faţă situaţiei respective.
Așadar, vă doresc sa aveti parte în viata de o stabilitate emoțională cat mai buna si doar de emotii pozitive!
Ne construim povestea cu fiecare mică decizie luată, iar alte decizii neluate devin fantomele care ne urmăresc.Fiindcă… ceva ar fi putut fi, dar nu a fost. Așa ajungem de multe ori să ne întrebăm: „Cum ar fi fost, dacă…? Dar, oare, dacă aș fi făcut altfel? ” sau pur și simplu,,n-a fost sa fie,, .Și multe alte variațiuni ale acestor întrebări.
Răspunsul vine mereu în funcție de locul în care te afli.
Dacă ești într-un moment fericit al vieții tale vei spune că toate deciziile bune sau proaste au fost tocmai pentru a te aduce în acest moment fericit pe care îl prețuiești. Dacă îți pui aceeași întrebare într-un moment în care ești singur, acele toate „dacă-uri ” vor fi sentințe ale greșelilor pe care le-ai făcut.
Personal, nu știu dacă toate deciziile pe care le-am luat până acum au fost bune sau rele.
Nici nu am pretenția asta.
Tot ce știu este că nu există decizii bune sau rele.
Există numai decizii bune în acel moment.
Când viața îți dovedește că ai luat o decizie greșită, nu înseamnă că a fost greșită de la început, ci doar s-a dovedit a fi greșită prin prisma lucrurilor care s-au întâmplat ulterior.
Zilele trecute mi-am adus aminte de o decizie pe care mi-aș fi dorit să o iau mai devreme, și anume să devin femeia care sunt acum.
Mi-aș fi dorit să fur câțiva ani de la startul înțelepciunii, al curajului și al iubirii.
După 8 ani de căsnicie cu omul care m-a învățat ce înseamnă curajul de a lua decizii, recunosc că, în unele cazuri, aș fi vrut să pot face mai mult.
La nivelul conștiinței,, n-a fost să fie ” reprezintă amprenta hazardului. Însă conştiinţa este împăcată cu; „ce-ar fi fost dacă… ” iar asta, implică regrete și exclude posibilitatea ca șansa să revină, iar tu să mai normalizezi situaţia vreodată.
Pe de alta parte, , n-a fost să fie ” presupune eforturi anterioare, iar „ce-ar fi fost dacă… ” implica renunţarea din start la încercare.
Un lucru e sigur: oricare cale duce într-o înfundătură.
Forțând puțin lucrurile, putem spune că nu a fost decât mâna destinului care nu te-a favorizat în momentul important pentru tine.
Ce înseamnă, concret, „n-a fost să fie”? Înseamnă orice situație pentru care, deși ai făcut tot ce era omenește posibil, dorința ta nu s-a îndeplinit; tu ai făcut, te-ai zbătut, ai renunțat la altceva pentru a face ce trebuie, ai respectat condițiile, dar, fără explicație, lucrul acela nu îți era destinat ție.
Inexplicabil, inevitabil. Șansa nu era acolo pentru tine, a fost pentru alții care poate nici nu erau pregătiți să se bucure de ea.
Dar nu era pentru tine!
Așa am pierdut toți examene care ne-ar fi schimbat viața, ocazii unice cu care nu ne-am mai reîntâlnit, căci ele nu s-au mai repetat pentru noi, slujbe la care am visat, persoane pe care le-am iubit, vise de tinerețe care nu au mai ajuns să se concretizeze niciodată.
Pentru că, în acel moment a lipsit cu desăvârșire doza de îndrăzneala și încredere în noi.
Am fi vrut , dar neîncrederea a fost mai mare; am fi dorit, dar comoditatea ne-a învins ,am fi năzuit, dar ne-am oprit.
Peste tot ne-am izbit de atitudini care ne-au îndemnat să renunțam ; pentru că atunci când influența nu este exterioară, îți cauți singur pretexte pentru a renunța, înainte chiar de a începe. Nu mai știu dacă în Mark Twain, o povestire despre cum ne pot influența viața alegerile noastre: aflându-ne pe un drum și, la un moment dat, întâlnind o intersecție, decizia de a o lua la dreapta, ori la stânga ne poate influența fundamental viața. În cazul lui „ce-ar fi fost dacă… „, asta ar însemna ca, luând-o la dreapta, să regretăm toată viața că n-am luat-o la stânga. Dar la stânga era un gărduleț ghimpos de-o palmă pe care l-am fi putut sări ușor, însă ne-a fost frică și n-am îndrăznit.
Nu c-am ști că la stânga ne-ar fi fost mai bine, dar nu ne putem învinge nostalgiile după „ce-ar fi fost dacă… „.
Mai concret de-atât și mai sugestiv?
Regretele multora dintre noi cei aflați în pragul maturității care n-am îndrăznit să ne luăm lumea în cap și să ne hotărâm să trăim în altă parte, de frica inadaptării și a nostalgiilor.
Prin urmare, ambele sintagme denotă regrete în ambele situații, dar vinovăția pe care o resimți nu este comparabilă.
Deși sunt la fel de consumptive ambele, de-o parte frustrare, de alta nostalgie, de-o parte nemulțumire, de cealaltă resemnare; de-o parte luptă, dincolo abandonare înainte de-a începe. În toate cazurile, ambele înseamnă o lupta cu viața, pentru fiecare așa cum a înțeles-o.
Așadar, într-un final, vă invit să priviți deciziile neluate ca pe niște fantome ale vieții voastre.
Ele călătoresc cu voi, dar e important să rămână undeva sub suprafață.
Viața pe care o trăim acum este ceea ce am știut să facem cel mai bine în trecut.
Este binele pe care l-am putut construi atunci, și orice altceva nu e decât o umbră (care nu ne mai poate face rău, pentru că, la fel ca orice altă umbră, ea nu are forță, ci poate, cel mult, să ne arate că există).
Sper că veți începe și voi acest an: cu nostalgie, și nu cu regrete; cu pace sufletească, și nu cu iluzii deșarte.
Pentru că, uneori, viața ne scoate; la numai două scaune distanță – o alternativă mai bună decât oricare alta. Și bine-ar fi să învățăm să ne și bucurăm de asta!
Secretele vieții 